Mami, eu ce merit de Moş Crăciun?

Există două personaje importante în viaţa copiilor pe care le asociem cu iarna şi cu luna decembrie. Moş Nicolae şi Moş Crăciun au o simbolistică încărcată şi povestea lor e transmisă din generaţie în generaţie în fiecare familie.

Am să mă refer în acest articol la Moş Nicolae şi relaţia acestuia cu copilul. Identificat de către copil ca fiind un bătrânel simpatic care lasă dulciuri şi jucării în ghetuţe, imaginea lui Moş Nicolae este construită pe baza mitului şi a inspiraţiei religioase ce se transmite în fiecare familie de la o generaţie la alta. Relaţia directă cu copilul este intermediată de părinţi şi de modul în care ei percep această tradiţie şi imprimă un anumit obicei de a simboliza.

Există în toate familiile această tradiţie? Care este de fapt rolul ei?
Poate că tradiţia devine un instrument cu o valoare morală pe care părinţii îl folosesc în educaţia copilului. Din punct de vedere psihologic, imaginea lui Moş Nicolae implică dualitate şi interdicţie, excludere şi punere în act. Două elemente diferite apar în această imagine:

•    A fi răsplătit pentru faptele bune -  a primi
•    A fi pedepsit pentru faptele rele – a nu primi

Însăşi această împărţire defineşte două categorii diferite de copii: copiii buni şi copiii răi. Orice astfel de etichetă devine automat o identitate pe care copilul şi-o asumă. A fi catalogat drept un copil rău care nu a primit nimic pentru că nu a fost cuminte, dar care a aşteptat cu aceeaşi dorinţă şi entuziasm să primească ceva, aduce copilul în situaţia de a deveni acel copil rău.

Investiţia şi aprecierea părintelului reprezintă puntea către construirea unui model. Reperele acestui model pot fi în egală măsură devalorizarea, deprecierea şi dezinvestirea copilului prin atribuirea unui loc în categoria “copilului rău”.
În sine, ceea ce este de fapt o diadă între a primi şi a oferi se transformă într-o luptă pentru a primi, preţul cerut fiind apartenenţa la categoria “copilului bun”.

Ceea ce aude copilul pe tot parcursul anului este “dacă nu eşti cuminte, nu vei primi nimic”. Simbolul acestui nimic este într-un sens concret băţul, care devine stigmat al pedepsei şi al excluderii copilului din tagma celor cuminţi. Astfel, băţul în sine nu mai este doar o mustrare, iar avertisementul permanent ce se referă la “a nu primi” este o balanţă ce adună motivele negative şi anticipează cu mult timp înainte apariţia acestei excluderi.

Paradoxul apare prin faptul că toţi copiii se aşteaptă să primească ceva, iar băţul devine el însuşi simbol a ceea ce oferă Moş Nicolae, şi pentru cei care ştiu cine este moşul, o mică mustrare de la părinţi. Ei primesc în dar un simbol al faptelor rele, care odată învestit ca atare rămane inerent un “cadou” pe care îl vor da mai departe la rândul lor.

Este important pentru fiecare copil în parte să înţeleagă ce înseamnă “a fi cuminte”, ce anume aşteaptă părinţii în acest “cuminte” şi cum văd ei “partea cea rea”. Şi spun asta deoarece ceea ce primeşte copilul este forma, este conţinutul final, lipsit adesea de traducerea de care el are nevoie în plan afectiv. “Nu ai fost cuminte pentru că…..”, “te-am certat şi aş vrea să înţelegi că….”, “este rău să faci aşa pentru că…”. Simbolul lipsit de semnificaţie este un eşec al comunicării, al relaţiei, al legăturii. Este un gol ce se interpune între părinte şi copil şi consecinţele sale sunt angoasa, anxietatea, confuzia, furia sau agresivitatea. Copilul este ceea ce i se spune că este şi înţelege prin ceea ce i se oferă spre a fi înţeles. În lipsa înţelegerii, traducerea este oarbă sau preluată prin imitaţie. Reacţiile sale şi comportamentul său sunt o oglindă a confuziei şi ruperii legăturii sale cu familia sa.

Nu cuvintele sunt cele care educă, care hrănesc, care mustră, care învaţă, ci ceea ce transmit ele. O stare, o emoţie, o dorinţă,  o neputinţă, o iluzie, o credinţă.
Băţul stingher din ghetuţe este precum un cuvânt care a amuţit, şi-a pierdut glasul. Orice am oferi copilului, să îi oferim şi mesajul care însoţeşte tăcerea. Un mesaj dinlăuntrul nostru, autentic pentru a stabili o punte de legătură cu ceea ce există deja în copil şi pentru a deschide un dialog şi nu doar a da un verdict irevocabil.

Sursa: Psiholog Cristina Călărăşanu
CPAP- Centrul de Psihologie de Acţiune şi Psihoterapie
www.centrupsihologie.ro